Lucrez cu antreprenori și manageri pe sisteme. Nu pe motivație.
În iunie 2009 locuiam în Timișoara. Într-o dimineață, la 6:37, am leșinat pe gresia rece din baie. După câteva secunde de convulsii m-am lovit la cap și mi-am julit nasul, care a început să sângereze.
Zgomotul a trezit-o pe Adina, soția mea, însărcinată în luna a cincea cu primul nostru băiat, Rareș. S-a panicat, dar și-a păstrat calmul și a chemat salvarea.
M-au pus pe targă și au început să mă coboare pe scări de la etajul patru. Cu toată gălăgia făcută ieșiseră vecinii la uși, iar la etajele de jos stăteau destul de mulți pensionari. După ce treceam prin dreptul ușii lor, în timp ce se uitau la mine, tot auzeam în șoaptă „ce tânăr e…”
Pe tot drumul către urgență doar cuvintele astea îmi rulau prin cap. Ce tânăr e. Ce tânăr e. Ce tânăr e.
M-au transferat la Institutul Inimii din Timișoara și m-au internat trei zile. Am fost înțepat, scanat, consultat, întrebat, și tot nu îmi dădeau un diagnostic.
Nu știam ce am, nu știam cât e de grav, nu știam ce avea să însemne pentru restul vieții mele.
Leșinul n-a venit din senin. Venea după anii mei de multinațională.
La sfârșitul lui mai 2005 eram în primul an de muncă și tocmai trecusem peste cele mai epuizante șase luni pe care le trăisem, zile de 14-16 ore, inclusiv weekendurile. Atunci am avut un gând care m-a șocat. După șase luni aveam în sfârșit și un gând care era doar despre mine, despre ce îmi doream eu să fac. După șase luni.
Era ca și când m-aș fi golit de mine și m-aș fi încărcat cu toți ceilalți: cu termenele lor limită, cu urgențele lor, cu to do list-urile lor, cu dramele lor zilnice. Cu orice, dar nu și cu mine.
Am ajuns aproape de burnout. Un coleg a făcut atac cerebral de la suprasolicitare. Aproape toți colegii mei aveau câte o boală „profesională”: zona zoster, diabet, hipertensiune, obezitate.
Iar în weekendul acela din 2009, între două investigații invazive, mi-am spus tare și răstit:
Acela a fost primul pas în direcția bună. Atunci a încolțit prima sămânță pentru tot ce a urmat.
Misiunea mea e să ofer sprijin, resurse, timpul și energia mea, ca antreprenorii și managerii cu care lucrez să evite să ajungă subiect de BREAKING NEWS la știrile de seară.
Am prieteni și cunoscuți, pe care îi știu cu nume și prenume, care s-ar fi calificat:
„Cunoscut om de afaceri divorțează după 15 ani de relație. Primește drepturi de vizitare pentru copii în weekend”
„Manager de multinațională internat de urgență după ce a colapsat în mijlocul unei ședințe”
„Business de familie în pragul falimentului din cauza conflictelor interne”
Vestea proastă e că majoritatea antreprenorilor și managerilor nu realizează că OMUL e cea mai vulnerabilă resursă din tot businessul. Dacă omul nu e bine, antreprenorul nu e bine, managerul nu e bine, businessul nu e bine.
Bunicul meu a fost lăptar și se trezea la 4:30 ca să adune laptele de la țăranii din satele din jurul Sibiului. La 90 de ani avea sănătatea și energia să se joace cu strănepoții lui, adică cu băieții mei. Tata a fost inginer proiectant în tura de dimineață și se trezea la 5, ca să fie la serviciu înainte de 6:30. Tatăl meu e eroul meu, fără nicio îndoială.
Ai putea spune că trezitul devreme e în genele mele. Nu e. Amândoi au fost nevoiți. N-au avut de ales.
Când nu ai de ales și trebuie să-ți hrănești copilul, ajungi la serviciu. Când ești bolnav și trebuie să iei pastile, le iei fără să amâni. Când trebuie să plătești chiria, pui banii deoparte.
E mult mai greu atunci când nu trebuie, dar alegi.
Nu trebuie să citești în fiecare zi. Nu trebuie să mănânci legume verzi în fiecare zi. Nu trebuie să faci sport în fiecare zi. Nu trebuie să te trezești la 5.
Pe 2 octombrie 2010 am fost primul din familia mea care a ales ora asta. Aproape din greșeală, de altfel. Tocmai se născuse Rareș, lucram de acasă din camera de lângă el și Adina, și fiind atât de aproape eram considerat permanent disponibil. Munca îmi ieșea un dezastru. Singura șansă să termin era să mă trezesc înaintea lor și să lucrez până la 8, ora la care se trezeau ei.
Așa am început să mă trezesc la 5, și terminam peste jumătate din munca zilei înainte de ora 8.
De atunci spun des: dacă nu ai de ales, e simplu.
Imaginează-ți că ai patru copii, toți îți sunt dragi, și toți contează pe tine ca să primească ce le trebuie ca să crească. Cum îți aduc la cunoștință că i-ai neglijat? Prin feedback. Încep să plângă. Și dacă tot nu primesc atenție, încep să urle până lași ce făceai și te ocupi de ei.
Primul care țipă e de obicei corpul.
Cei patru copii sunt corpul, mintea, emoțiile și spiritul. Pe ei lucrez de cincisprezece ani, cu fiecare om care intră în programele mele. Le spun Modelul 4D.
Nu e vorba doar de trezit devreme. E vorba de ce faci în ora aia și de cine devii după trei ani în care ai făcut-o. E diferența dintre un om care își începe ziua și un om căruia ziua i se întâmplă.
Nu vând motivație. Motivația o schimbi până miercuri. Construiesc sisteme, adică lucruri pe care le faci în aceeași formă în fiecare zi, fără să te lupți cu tine, și care rezistă și în săptămâna în care nu ai chef.
Când ai avut ultima dată un gând care era doar despre tine?
Nu îți spun să te trezești la 5. Bunicul meu a fost nevoit, tata a fost nevoit, eu am ales, iar tu poți alege cu totul altceva. Întrebarea de sus e cea pe care mi-am pus-o eu în mai 2005, după șase luni de 14 ore pe zi.
Dacă te-a făcut să te oprești o secundă: în fiecare sâmbătă trimit un sistem. Unul singur, calm, clar, pe care îl poți testa în săptămâna care vine.
Fără spam. Întotdeauna gratuit. La momentul potrivit.
Wake up & LIVE!
Dan